Când am învăţat primele lecţii despre ISO 9001 şi ISO 14001 am aflat că aceste standarde au la bază cerinţe „milităreşti”, iar ele sunt de fapt nepoţii unor nevoi de standardizare din armată care se aplică pe timp de pace.
Acum revin la povestea cărţii. Lectură plăcută!
Vremea e minunată, vine primăvara dar vai! Cu ea nu vin şi veştile bune. N-aud decât de mizerie, foamete şi boală, şi din nenorocire se mai comit şi greşeli.
M-am sculat pentru întâia oară după mai bine de 2 săptămâni de şedere în pat. Mă simţeam ca o stafie, cu capul atârnând prea greu, parcă mi-aş fi pierdut din greutate şi aş fi plutit în nesiguranţă, pe deasupra apelor.
…
La 11, primii pe primarul oraşului, Racovitză… Primarul e tânăr şi plin de râvnă, deşi împrejurările în care trebuie să lucreze sunt neînchipuit de anevoioase. Oraşul e ticsit de o populaţie de 10 ori mai mare decât cea obişnuită. Peste tot bântuie epidemiile, hrana este din ce în ce mai neîdestulătoare, orice transport este aproape imposibil, cai nu sunt mai deloc şi puţinii care mai sunt mor din lipsă de furaj. Bietele animale scheletice trimise să aducă fân, sau mor pe drum, sau mănâncă jumătate din povara ce o cară la oraş.
Fapt că am stat în pat câtăva vreme mi-a dat prilejul să cercetez în linişte întreaga situaţie, şi astfel am început să înţeleg încetul cu încetul care-i pricina de-am ajuns în haosul în care ne zbatem. Nenorocirea şi dezastrul au venit atât de fără veste încât toţi şi-au pierdut capul şi le-a trebuit câtăva vreme ca să-şi dea seama de situaţie, dar era prea târziu. Starea de uluială şi lipsa de conducere ajunseseră în aşa hal, încât nicio putere omenească nu le mai putea îndrepta.
Armata noastră a fost bătută şi a trebuit să se retragă în dezordine, părăsind oraşele unul după altul şi împreună cu oraşele au trebuit să fie părăsite şi spitalele, depozitele şi proviziile. Răniţii au fost evacuaţi pe cât s-a putut. Dar de câte ori s-a întâmplat să nu se poată!
La acestea trebuie adăugate: panica, dezordinea, uluiala, cât şi faptul că mulţi căutau să tragă foloase din haosul obştesc; neputinţa de a avea o vedere generală a situaţiei, veşnica temere că şi ultima poziţie va trebui părăsită, precum şi faptul că ţara era din ce în ce mai mică, din ce în ce mai săracă şi din ce în ce mai uluită de groază. Nu era decât o singură linie de cale ferată pe care se făceau transporturile de evacuaţi, de muniţii şi refugiaţi.
Ruşii fiind chemaţi în ajutor, veneau şi ei puhoi, din partea cealaltă; iar toate acestea trebuiau înfruntate de oameni care, mai mult sau mai puţin, îşi pierduseră capul. A fost cu adevărat o încercare aproape supraomenească.
Ruşii care veniseră ca mântuitori nu ne-au fost decât o greutate mai mare. Soseau în valuri nesfârşite. Ne părea bine să-i vedem, căci înfăţişau pentru noi o putere care ar fi putut să stăvilească înaintarea duşmanului; însemnau în ochii noştri nădejdea de a păstra ultima fărâmă din pământul nostru. La început nu se gândea nimeni la noua primejdie: foametea.
Aceste nenumărate gloate de ruşi trebuiau hrănite. Transporturile erau încete şi neîndestulătoare, aşa că ei puseră mâna pe tot ce se putea cumpăra. Bani aveau întotdeauna la îndemână, iar pofta lor de mâncare era nemărginită. Ţăranii nu-şi dădeau seama că, peste puţin, banii nu vor mai de nici un folos, că nu va mai fi nimic de cumpărat, dădeau tot ce aveau, fără chibzuială. Adesea am stat la fereastră şi priveam la soldaţii ruşi cum treceau în marş pe străzi; veneau în rânduri dese, întotdeauna cântând ciudate şi solemne cântece în care tenorul şi basul intonau pe rând acelaşi refren, extrem de impresionant şi uneori chiar zguduitor. În cântecele ruseşti e întotdeauna o notă de jale.
Ca ploaia de lăcuste de pe vremuri, aceşti ruşi năpădeau Moldova. Bine hrăniţi, îmbrăcaţi în haine pământii, înaintau încet, cu pas potolit, pustiind totul în calea lor! Aveau în urma lor doi ani de război, erau obişnuiţi să se îngrijească bine, să-şi adune provizii şi să fie prevăzători. Şi încetul cu încetul, aceşti mântuitori se prefăcuseră într-o grozavă primejdie la care nimeni nu se aşteptase.
În timpul din urmă am încercat să-mi concentrez mintea, să privesc înapoi şi înainte, la dreapta şi la stânga, şi m-am străduit să-mi dau seama de tot dezastrul situaţiei noastre. Uneori parcă mă părăseşte curajul în faţa lucrurilor ce văd.
Peste toate celelalte, am mai avut şi două luni de ger cumplit, aşa cum nu se pomeneşte în ţară decât din bătrâni. Regimentele care trebuiau refăcute erau încartiruite, într-un chip jalnic, în nişte cătune sărăcăcioase şi depărtate, pierdute între dealuri. Din pricina zăpezii, transporturile ajunseseră imposibile; foamea, frigul, mizeria, boala năvăliră peste bieţii soldaţi.
Aproape că nu mai erau drumuri între un loc şi altul, iar românii, neobişnuiţi din anii de linişte şi belşug să facă sforţări temeinice, nu ştiau să lupte cu astfel de greutăţi. Drept urmare s-au ivit dezordinea, unele incorectitudini şi lipsa unei conduceri destoinice şi a unei îndrumări sistematice.
Ştiam dinainte de ce aşteaptă însă fără ca să-mi pot da seama de amănunte. Acum le văd toate, îmi stau în faţa ochilor ca un tablou cu vedenii îngrozitoare. Am încercat să-i conving pe cei ce au răspunderea să facă toate sforţările necesare; am pus în cumpănă toată puterea mea – atâta cât am – ca să-i conving să nu stea amorţiţi, să nu jelească şi să nu se dea bătuţi, ci din contră, să-şi încordeze toată energia, luptând cu nădejde până la capăt. Românii sunt mai mult sau mai puţin fatalişti; ei îşi închipuie totdeauna că Dumnezeu, ori soarta, ori norocul are să se ivească în ceasul din urmă şi are să-i mântuie! Dar eu, cu obârşia mea englezească, am drept deviză „Ajută-te singur şi Dumnezeu îţi va ajuta”. Am încercat să predic acest crez, însă cu prea puţine rezultate.
… Bietul om nu mai ştie cum s-o scoată la capăt, căci sunt luni de când n-a fost cu putinţă să se cureţe oraşul de zăpadă, nu s-au găsit oameni, nici cai, nici maşini, nici trăsuri deoarece armata a rechiziţionat tot, iar puţinii cai ce mai rămăseseră au murit de foame şi de frig.”
Nu sunt multe de spus aici. Este o pagină de istorie predată cu multă pricepere de o englezoaică care și-a iubit mai mult ca orice patria și a luptat pentru ea, pentru România. Este Regina Maria, Regina tuturor românilor! Iar textul este scris undeva acum 100 de ani. Este emoţionantă această lecţie de istorie, scrisă şi trăită, dar şi studiu de caz pentru o analiză a unui sistem aflat în plin haos din care nevoia de conducere şi planificare este evidentă.
Textul este preluat din cartea „Maria, Regina României, Povestea vieții mele” vol. III, editura rao.
