duminică, 13 iulie 2014

Și auditorii merg la tenis

Simona Halep a făcut să iasă de la naftalină stafia tenisului românesc îngropată cu zecile de ani, după vremea strălucitoare a cuplului Năstase - Țiriac. 
BRD Bucharest Open 2014

Bucureștiul trăiește săptămâna aceasta tenis de mare calitate și bucuria că un eveniment atât de neobișnuit pentru publicul nostru aduce mai mulți curioși la un meci de fete decât la meciurile de băieți, ceva greu de imaginat nu numai la noi, ci pe tot mapamondul unde se joacă tenis.

Și pentru că minunea s-a produs, Bucureștiul a găzduit primul turneu WTA din istoria țării. Turneul a fost adus de la Budapesta. Gurile rele spun că ungurii nu l-au mai dorit. La noi s-a lipit de minune cu Simona Halep și cu praful de magie care a căzut peste racheta ei. 
Evenimentul nu a fost tratat cu indiferență nici de organizatori, nici de public, și, bineînțeles nici de familia mea. Soția mea, Dana, este o mare iubitoare a tenisului și a tot ceea ce înseamnă acest fenomen la nivel mondial. Acesta este motivul pentru care vineri am fost și noi la tenis. Misiunea: să o vedem live pe Simona la joc. Și s-a întâmplat!

Eu nu sunt un atât de pasionat iubitor al tenisului privit. De multe ori adorm în brațele Danei la meciurile de tenis de la televizor. Au comentatorii noștri o voce atât de dulce încât te ia somnul pe la gene. Îmi place să aud o minge lovită bine de rachetă sau să văd o lovitură strălucitoare. Dar detaliile tehnice le las pe mâna specialiștilor. Prefer să fiu pe teren și să asud acolo, în praful argilos. Dar pentru că am putut merge alături de Dana la aproape tot ceea s-a jucat măreț ca turnee în Europa acum mă simt obligat să îmi dau și eu cu părerea.


Dana și cu mine la tenis
O zi la tenis la București. Vineri 11 iulie 2014, ora 17.30 cu aproximație. Scoatem biletele din geantă și le arătăm la punctul de control bilete. Acolo cineva a spus că mai întâi trebuie să ne verifice bagajul. „Nu sunt acceptate băuturi alcoolice în incinta complexului”, acesta a fost mesajul. Am fost impresionat că există și la noi un filtru de verificare pentru bagaje. Ceva nou, ceva bun!

Ora 17.45, ne-am îndreptat spre curtea centrală și am așteptat pauza ca să se deschidă grilajele metalice pentru a intra în lumea de dincolo de porțile mari de fier. Juca Monica Niculescu cu Polona Hercog. Am așteptat cuminți afară. La numai doi metri distanță, surpriză! Cristian Tudor Popescu, un personaj camuflat într-un echipament aproape ponosit de tenis, cuminte și șters precum varul de pe pereții clădirii arenei centrale. Aștepta și el să intre „acolo, unde se joacă”. La un moment dat doi băieți adolescenți și-au luat inima în dinți și l-au rugat pe Maestru să facă o poză cu unul dintre el. Cristian Tudor Popescu a făcut o mișcare ușoară, s-a rotit cu 90 grade, a zâmbit și s-a pozat. Apoi o strângere de mână ca între tovarăși, alte zâmbete și apoi totul a revenit la normal. Maestrul s-a lipit iar de zid, unul și altul s-au amestecat cameleonic. Numai pantofii de sport avertizau că lângă zid este sprijinit cineva. Apoi grilajul de fier s-a deschis iar Maestrul s-a topit în mulțime. Am încercat zadarnic să-l mai caut cu privirea. Mulțimea l-a absorbit.

Ce m-a mișcat atât de mult la acest episod este faptul că un personaj atât de uscat ca privire, a arătat o secundă de viață, de strălucire, iar apoi totul a revenit la ceea ce a fost inițial, o lungă tristețe. Acest personaj care la televizor și în presă pare că „mănâncă sfinți și scuipă draci”, aici, la terenul de tenis, lipit de zid, a arătat aproape o normalitate „normală”. Mai târziu, înainte cu puțin să intre Simona pe teren, după ora 17.30, în zona „VIP” a tribunei și-a făcut apariția un tip într-un costum de firmă elegant, impunător, pieptănat, aranjat și cu zâmbetul potrivit pe față. Era Ilie Năstase însoțit de o mulțime de băieți mai tineri, spilcuiți și ei, scoși toți ca din cutie, dornici să fie văzuți acolo, cu Maestrul, „the other master”. 

Cristian Tudor Popescu nu era în zona aceea; ori ochii mei nu l-au găsit pe acolo. Era pur și simplu topit în spațiul dedicat mulțimii sau poate părăsise zona.

Mi-a rămas în minte imaginea lui Cristian Tudor Popescu pentru că este un personaj pe care l-am văzut în carne și oase numai de două ori în viața mea. Acum și undeva în 1997-98 la un târg de carte, tot în București. Cristian Tudor Popescu merită câteva cuvinte de apreciere atunci când îl pui față în față cu tenisul. El este poate „părintele” uitat al primei scoli post revoluționare de comentatori sportivi de tenis. Să mă explic. Cu ani în urmă Cristian Tudor Popescu era personajul des invitat să comenteze meciurile de tenis la televizor alături de tot felul de comentatori care nu prea știau mai nimic despre acest sport. Fotbalul era tot ceea ce mormăiau ei acolo. Cristian Tudor Popescu a născut o generație de comentatori de tenis, le-a pus vocabularul „în gură” și i-a învățat câte ceva din secretele strategiilor de joc. Mai târziu vocea lui s-a auzit tot mai rar, pesemne că elevii lui l-au invitat mai la margine. Cuvintele lui au fost preluate șablon de acești băieți și le-au uzat până când au înțeles că mai trebuie totuși să schimbe câte ceva. Acum Maestrul este chemat numai la telefon să mai spună una, alta, vorbe cu duh despre minunile zilei pe la tenis.


Monica, o fată extrem de simpatică
Despre jocul fetelor nu vreau să fac comentarii pentru că acest lucru este întreprinderea celor cu meșteșug. Eu am stat în tribună, unde am auzit multe vorbe de duh, înjurături și alte chestii nepotrivite cu locul și jocul. Maestre Cristian Tudor Popescu, ați școlit comentatorii de tenis, acum cred că este timpul să școliți publicul de tenis din România. Nu cred că trebuie aduse mai multe comentarii aici.

Iar ca să închei legat de ziua de tenis de la Openul WTA din București aș mai spune un cuvânt legat de organizarea turneului. Cred că așa o mare zăpăceală cu biletele de acces la arenă nu am mai văzut nicăieri. Avem niște organizatori care au fost destul de depășiți de tenisul de săptămâna aceasta în contextul fenomenului Simona Halep. Nu este ușor să gestionezi un eveniment cu un asemenea impact. Iar lor nu pot să le dau decât o notă mică.


Și ca auditor pot spune că procesul de „îmbunătățire continuă” este necesar și aici în arena de tenis de la București. Dar oare reguli avem? Atunci cine le respectă? Cine veghează ca aceste reguli să fie respectate? Maestre vă așteptăm!   

duminică, 22 iunie 2014

Despre auditorii seriei de standarde de management ISO / BS OHSAS

Saptămâna trecută am participat la reuniunea de clasă cu colegi de facultate şi profesori: 20 de ani de la terminarea facultății. A fost un moment extrem de emoționant la revederea cu cei dragi tinereții mele. Nu mi-am propus aici să fac povestea acestei întâlniri, nici a listei lungi de sentimente care te cuprind după o perioadă atât de lungă de timp în care ești departe de anii tinereții, ai facultății, de profesorii și colegii de altădată. Nu o viață a trecut de la sfârșitul facultății, ci câteva, multe, diferite!

Am avut ocazia să mă întâlnesc aici cu o fostă colegă de facultate, auditor pentru sisteme de management ISO/BS OHSAS, la fel ca și mine. Ea colaborează cu un organism de certificare din România (românesc), unul mare și cunoscut de multă lume, auditori și auditați în același timp. Nu mare mi-a fost surprinderea să aflu că de ceva vreme „nu mai are audituri”. În lumea auditorilor chestiunea asta este sinonim cu a fi „out of job”.

Eu mai am audituri. Deja mă simt un „norocos”. Am să mă explic.

„Nu mai am audituri.” Asta a fost tot ce a comentat despre relația ei cu auditurile. Brusc am fost tentat să discut mai mult. Povestea a fost clară și rece.

În ultimile luni m-am întâlnit cu mai mulți cunoscuți din „lumea noastră”, „lumea auditorilor”. Aceeași problemă pentru toți interlocutorii mei: „Nu mai am audituri!”. Și asta în contextul în care ISO, marele „International Standardization Organization” se pregătește de fapte mari. ISO 9001 și ISO 14001 sunt pe lista lor de schimbare; noul ISO 45001 deschide ochii în domeniul managementului sănătății și securității ocupaționale. Alte zeci de standarde cu sisteme de management, de tot felul, sunt produse pe bandă la ISO și au văzut lumina tiparului și succesul în întreaga lume.

Lumea se schimbă. Dar și în România regulile se schimbă. Auditorii nu mai au audituri, clienții nu mai au sisteme de management auditabile, clienții cumpără certificate, secretarele și soferii sunt tot mai des utilizați în calitate de auditori șefi sau „echipă de auditori”. Organismele de certificare (neacredidate, să ne fie clar) se înmulțesc ca ciupercile după ploaie. Există o vorbă legată de treaba asta, cică în fiecare bucătărie de apartament de bloc există câte un organism de certificare nou înființat. Certificatele sunt tot mai des goale de conținut, la un „preț rezonabil negociat”. Se cumpără și se vând direct de pe internet, ca pătrunjelul în piață. Sunt multe certificate, culoarea diferă, cerneala, hârtia, toate diferite. Auditul nu mai are obiect şi scop.

Să fie oare o schimbare de paradigmă, sau pur și simplu tehnologia evoluează, viața evoluează, iar utilitatea auditului ca instrument de îmbunătățire continuă nu mai este o practică, ci istorie? Cineva, undeva a eșuat! Sau doar în România lucrurile merg românește?

Ieri am fost la un centru pentru plante, un fel de farmacie pentru ele, cu o problemă serioasă pe care am întâlnit-o la vița de vie pe care am înființat-o anul trecut. Am fost primit acolo de o doamna specialistă care a scos din raft o carte mare plină de plante și de bolile lor. După o analiză amănunțită a probelor cu care m-am prezentat mi-a dat verdictul: „virusul mozaicului nervurian al viţei”. Nu am înțeles prea multe, dar din fericire am aflat că există remediu și l-am cumpărat.




Un astfel de virus cred că a ajuns și pe nervurile sistemului de acreditate a organismelor de certificare pentru standardele de management ISO / BS OHSAS.

Cred că ISO ar trebui înainte de a „moderniza” standardele de management să rezolve problema acută a bolii cu virus care se întinde destul de rapid peste lumea pe care a creeat-o. Să existe acolo, la ISO acasă, un astfel de specialist în diagnostic și tratament. Dar oare s-a făcut vreun remediu pentru acest virus la ISO?

Până atunci lucrurile nu vor fi schimbate în bine. Lumea este tot mai atentă să cumpere certificate şi să le pună în fața clientului. Nici clientul nu știe de ce cere astfel de certificate uneori, așa că totul este ok.

Marile organisme de certificare prezente la noi în țară nu reacționează nicicum, sau nu vizibil. E destulă liniște mediatică în această arie. Probabil că sunt destul de îngrijorate când văd că le pleacă clienții lor fideli către micile „speranțe din bucătărie” care „prepară” certificate la tigaie. Poate acum sau într-un viitor apropiat această amenințare să fie virală cu virusul mozaicului nervurian... Ele sunt primele mari perdante în acest joc.

Organismele de cartier, de bucătărie (neacreditate) fac profituri rezonabile și vând imagine falsă a certificatului, dar destul de credibilă în ochii nepricepuți a celor care „evaluează prin licitații”astfel de certificate. În acest joc de piață, acreditarea înseamnă de multe ori costuri care depășesc cu totul valoarea patrimonială a bucătăriilor emitente de certificate neadevărate, împreună cu profitul strâns de pe urma acestei afaceri. Acreditarea înseamnă bani mulți, pentru fiecare standard certificabil, iar aceste celule mici parazitare nu își permit un astfel de lux. Ele sunt insectele care răspândesc virusul ... Iar organismele de acreditare, care dau voie să existe organismele de certificare, nu au competențe decât în aria de organisme acreditate de ele, restul fiind liber la soare.

În ceea ce îi privește pe auditorii din piață, lucrurile merg prost. O să meargă tot mai prost. Un alt exemplu în care competența iese din joc și lasă loc formelor fără fond.

Singurele care s-au protejat îndeajuns sunt marile corporații. Ele au produs propriile standarde care reglementează relația cu furnizorii și clienții lor. Aici lucrurile par să înflorească, iar acest proces acoperă cu succes lentoarea din zona tot mai deselor certificări fără fond ale standardelor ISO/BS OHSAS.

Am fost la reuniunea de 20 de ani și am discutat toate astea. Nu era locul și nici momentul pentru un astfel de subiect. Poate aici este, sau poate aici ar putea fi un început. Tot mai des dăm ocazia să arătăm tinerei generații, destul de prezentă sprijinind gardurile pe aleile facultății la momentul evenimentului despre care am povestit, așa cum făceam și noi odată în perioada sesiunii de vară, că lucrurile pot merge oricum, fără fond și fără efort, doar cu puțin print la un preț negociat rezonabil.

vineri, 16 mai 2014

Oportunitatea sistemelor de management de tip ISO 9001, ISO 14001

Zilele acestea am citit un text fabulos care mi-a adus în minte de ce este nevoie de planificare, implementare, verificare şi analiză. Asta sună a PDCA şi am decis să copiez în acest articol textul în întregime. 

Când am învăţat primele lecţii despre ISO 9001 şi ISO 14001 am aflat că aceste standarde au la bază cerinţe „milităreşti”, iar ele sunt de fapt nepoţii unor nevoi de standardizare din armată care se aplică pe timp de pace. 

Acum revin la povestea cărţii. Lectură plăcută! 
 

Iaşi, 14/27 februarie 1917

Vremea e minunată, vine primăvara dar vai! Cu ea nu vin şi veştile bune. N-aud decât de mizerie, foamete şi boală, şi din nenorocire se mai comit şi greşeli.


M-am sculat pentru întâia oară după mai bine de 2 săptămâni de şedere în pat. Mă simţeam ca o stafie, cu capul atârnând prea greu, parcă mi-aş fi pierdut din greutate şi aş fi plutit în nesiguranţă, pe deasupra apelor.

La 11, primii pe primarul oraşului, Racovitză… Primarul e tânăr şi plin de râvnă, deşi împrejurările în care trebuie să lucreze sunt neînchipuit de anevoioase. Oraşul e ticsit de o populaţie de 10 ori mai mare decât cea obişnuită. Peste tot bântuie epidemiile, hrana este din ce în ce mai neîdestulătoare, orice transport este aproape imposibil, cai nu sunt mai deloc şi puţinii care mai sunt mor din lipsă de furaj. Bietele animale scheletice trimise să aducă fân, sau mor pe drum, sau mănâncă jumătate din povara ce o cară la oraş.


Fapt că am stat în pat câtăva vreme mi-a dat prilejul să cercetez în linişte întreaga situaţie, şi astfel am început să înţeleg încetul cu încetul care-i pricina de-am ajuns în haosul în care ne zbatem. Nenorocirea şi dezastrul au venit atât de fără veste încât toţi şi-au pierdut capul şi le-a trebuit câtăva vreme ca să-şi dea seama de situaţie, dar era prea târziu. Starea de uluială şi lipsa de conducere ajunseseră în aşa hal, încât nicio putere omenească nu le mai putea îndrepta. 


Armata noastră a fost bătută şi a trebuit să se retragă în dezordine, părăsind oraşele unul după altul şi împreună cu oraşele au trebuit să fie părăsite şi spitalele, depozitele şi proviziile. Răniţii au fost evacuaţi pe cât s-a putut. Dar de câte ori s-a întâmplat să nu se poată!


La acestea trebuie adăugate: panica, dezordinea, uluiala, cât şi faptul că mulţi căutau să tragă foloase din haosul obştesc; neputinţa de a avea o vedere generală a situaţiei, veşnica temere că şi ultima poziţie va trebui părăsită, precum şi faptul că ţara era din ce în ce mai mică, din ce în ce mai săracă şi din ce în ce mai uluită de groază. Nu era decât o singură linie de cale ferată pe care se făceau transporturile de evacuaţi, de muniţii şi refugiaţi.
 

Ruşii fiind chemaţi în ajutor, veneau şi ei puhoi, din partea cealaltă; iar toate acestea trebuiau înfruntate de oameni care, mai mult sau mai puţin, îşi pierduseră capul. A fost cu adevărat o încercare aproape supraomenească.

Ruşii care veniseră ca mântuitori nu ne-au fost decât o greutate mai mare. Soseau în valuri nesfârşite. Ne părea bine să-i vedem, căci înfăţişau pentru noi o putere care ar fi putut să stăvilească înaintarea duşmanului; însemnau în ochii noştri nădejdea de a păstra ultima fărâmă din pământul nostru. La început nu se gândea nimeni la noua primejdie: foametea.


Aceste nenumărate gloate de ruşi trebuiau hrănite. Transporturile erau încete şi neîndestulătoare, aşa că ei puseră mâna pe tot ce se putea cumpăra. Bani aveau întotdeauna la îndemână, iar pofta lor de mâncare era nemărginită. Ţăranii nu-şi dădeau seama că, peste puţin, banii nu vor mai de nici un folos, că nu va mai fi nimic de cumpărat, dădeau tot ce aveau, fără chibzuială. Adesea am stat la fereastră şi priveam la soldaţii ruşi cum treceau în marş pe străzi; veneau în rânduri dese, întotdeauna cântând ciudate şi solemne cântece în care tenorul şi basul intonau pe rând acelaşi refren, extrem de impresionant şi uneori chiar zguduitor. În cântecele ruseşti e întotdeauna o notă de jale.


Ca ploaia de lăcuste de pe vremuri, aceşti ruşi năpădeau Moldova. Bine hrăniţi, îmbrăcaţi în haine pământii, înaintau încet, cu pas potolit, pustiind totul în calea lor! Aveau în urma lor doi ani de război, erau obişnuiţi să se îngrijească bine, să-şi adune provizii şi să fie prevăzători. Şi încetul cu încetul, aceşti mântuitori se prefăcuseră într-o grozavă primejdie la care nimeni nu se aşteptase.


În timpul din urmă am încercat să-mi concentrez mintea, să privesc înapoi şi înainte, la dreapta şi la stânga, şi m-am străduit să-mi dau seama de tot dezastrul situaţiei noastre. Uneori parcă mă părăseşte curajul în faţa lucrurilor ce văd.


Peste toate celelalte, am mai avut şi două luni de ger cumplit, aşa cum nu se pomeneşte în ţară decât din bătrâni. Regimentele care trebuiau refăcute erau încartiruite, într-un chip jalnic, în nişte cătune sărăcăcioase şi depărtate, pierdute între dealuri. Din pricina zăpezii, transporturile ajunseseră imposibile; foamea, frigul, mizeria, boala năvăliră peste bieţii soldaţi.
Aproape că nu mai erau drumuri între un loc şi altul, iar românii, neobişnuiţi din anii de linişte şi belşug să facă sforţări temeinice, nu ştiau să lupte cu astfel de greutăţi. Drept urmare s-au ivit dezordinea, unele incorectitudini şi lipsa unei conduceri destoinice şi a unei îndrumări sistematice.


Ştiam dinainte de ce aşteaptă însă fără ca să-mi pot da seama de amănunte. Acum le văd toate, îmi stau în faţa ochilor ca un tablou cu vedenii îngrozitoare. Am încercat să-i conving pe cei ce au răspunderea să facă toate sforţările necesare; am pus în cumpănă toată puterea mea – atâta cât am – ca să-i conving să nu stea amorţiţi, să nu jelească şi să nu se dea bătuţi, ci din contră, să-şi încordeze toată energia, luptând cu nădejde până la capăt. Românii sunt mai mult sau mai puţin fatalişti; ei îşi închipuie totdeauna că Dumnezeu, ori soarta, ori norocul are să se ivească în ceasul din urmă şi are să-i mântuie! Dar eu, cu obârşia mea englezească, am drept deviză „Ajută-te singur şi Dumnezeu îţi va ajuta”. Am încercat să predic acest crez, însă cu prea puţine rezultate.


Acum pare că au început să se dezmeticească; dar pentru a înfrunta ce? O situaţie atât de înspăimântâtoare, atât de disperată şi de încurcată, încât ar putea să înfioare inima cea mai vitează.

… Bietul om nu mai ştie cum s-o scoată la capăt, căci sunt luni de când n-a fost cu putinţă să se cureţe oraşul de zăpadă, nu s-au găsit oameni, nici cai, nici maşini, nici trăsuri deoarece armata a rechiziţionat tot, iar puţinii cai ce mai rămăseseră au murit de foame şi de frig.”


Nu sunt multe de spus aici. Este o pagină de istorie predată cu multă pricepere de o englezoaică care și-a iubit mai mult ca orice patria și a luptat pentru ea, pentru România. Este Regina Maria, Regina tuturor românilor! Iar textul este scris undeva acum 100 de ani. Este emoţionantă această lecţie de istorie, scrisă şi trăită, dar şi studiu de caz pentru o analiză a unui sistem aflat în plin haos din care nevoia de conducere şi planificare este evidentă.  
       
Textul este preluat din cartea „Maria, Regina României, Povestea vieții mele” vol. III, editura rao.

miercuri, 9 aprilie 2014

ISO 9001 va avea o versiune nouă în 2015

Noul standard ISO 9001 aşteptat pentru 2015 a sosit în formă de lucru şi pe adresa mea de e-mail. Documentul conţine în total 39 de pagini şi 10 capitole.

 ISO 9001
Pentru utilizatorii actualului standard ISO 9001 în versiunea 2008 numărul capitolelor (deci şi al cerinţelor) este în număr de 8. Noua versiune vine cu cerinţe noi şi va pune lumea la treabă. 

Asta într-un context în care astăzi a avea un sistem de management al calităţii conform cu cerinţele ISO 9001 este mai dificil de realizat decât faptul de a obţine un certificat ISO 9001.

Precum altă dată, şi mă refer la câţiva ani în urmă, cânt traversam anumite bulevarde din Bucureşti cu maşina şi întâlneam diferite mânuţe întinse care îţi ofereau la vânzare facturi în alb, care mai de care mai ispititoare, aşa astăzi, sunt firme care produc pe bandă rulantă certificate de conformitate ISO 9001 (dar nu numai pentru ISO 9001), strada fiind înlocuită cu internetul. Dacă ai noroc, în banii de certificat obţii şi un set de proceduri târşite „la pachet”. Interesul local este mai mare pentru certificate, nu pentru sisteme, iar asta este o realitate mai mică într-un spaţiu mai mare.

Într-un context în care regula se inversează, adică mai întâi „cumperi certificatul”, iar apoi te mai gândeşti dacă vrei sau îţi mai trebuie „să implementezi” un sistem de management al calităţii, cei de la ISO vin cu o nouă versiune, mai complicată, mai subtilă, mai de sistem, mai de management şi mai al calităţii şi evident mai plină de cerinţe privind sistemele de management al calităţii.

Dar dincolo de situaţia personalizată de la nivelul României, se pare că anumite firme din lume, chiar şi de la noi, au şi continuă să menţină sisteme de management al calităţii la cele mai bune cote de performanţă. Acestea sunt firme rare şi trebuie susţinute, iar echipele de angajaţi care participă la acest demers curajos încurajate şi lăudate. Ele sunt firmele vânate atât de casele mari de certificare cât şi de specialiştii în arta calităţii, cei care doresc să găsească un loc de muncă pe măsura competențelor dobândite.

Pentru acestea / aceştia am să prezint pe scurt (cu caracter informativ) noul cuprins al standardului, şi anume denumirea principalelor capitole şi ordinea în care vin acestea.

Capitolul 1: Domeniul de aplicare

Capitolul 2: Referinţe normative

Capitolul 3: Termeni şi definiţii

Capitolul 4: Contextul în care funcționează organizația

Capitolul 5: Leadership

Capitolul 6: Planificare

Capitolul 7: Suport

Capitolul 8: Funcţionare

Capitolul 9: Evaluarea performanţei

Capitolul 10: Îmbunătăţirea continuă


Este suficient pentru acest articol. Noua desfăşurare de forţe a standardului aduce o abordare diferită şi va necesita schimbarea reflexelor, atât a auditorilor, cât şi din partea celor care practică cu bună credinţă implementarea, menţinerea şi îmbunătăţirea continuă a sistemelor de management al calităţii.

Ce pot să vă spun în încheiere? Capitolul 9 este locul unde se prepară auditul intern şi analiza de management.


Vă aştept cu interes la orice dezbatere pe această temă. Utilizaţi secţiunea comentarii pentru dialog.